Lucian Spatariu nu este doar fotograf. E un artist caruia nu-i displace cultura generala, lectura aprofundata, cinematografia ca mediu spiritual, teatrul ca joc de culise si viata – pe care o soarbe la propriu si la figurat. Ne-am cunoscut la Timisoara, cu ceva timp in urma,  revazandu-ne anual la Berlin, unde Lucian Spatariu e student la BTK – Hochschule für Gestaltung.

Pe siteul personal se descrie:

As a photographer working mainly in the documentary and reportage area, I make also portrait
and corporate photography for various clients. My main interest is the social reportage and photo-
essay, where I have the belief that my sincere and intensive pictures will make the viewer more eager
to discover this magical and dramatic world. I am now based in Berlin, but grew up in Romania, the place
where I find most of my long term projects.

Chiar acum, cand apare acest interviu, Lucian Spatariu are o noua expozitie fotografica la Berlin, motiv suficient pentru a-l face cunoscut si cititorilor Academiei de Fotografie si de aiurea.

Cum a inceput totul? Cu fotografia, cu imaginea in general.

La 16 ani m-am indragostit de teatru dupa ce am vazut-o pe Maia Morgenstern in ”In asta seara: Lola Blau” la Teatrul German din Timisoara. Eram destul de hotarat sa dau la regie de teatru. Pana la urma am dat la actorie, la acelasi Teatru German (de fapt la Conservatorul Universitatii de Vest, de care apartine indirect si teatrul), am intrat, dar dupa nici o luna m-am lasat pentru ca am primit un post de asistent de regie la Opera de Stat din Viena. Dar asta e o alta poveste. Cam in aceeasi perioada – cred ca aveam 19 ani – am primit o invitatie la cinema Studio de la varul meu, care este medic si profesor de yoga. De 2-3 ori pe saptamana avea loc o cinemateca aici, iar in acea seara rula un film sovietic din anii ’70: ”Calauza”. Nu am fost prea increzator la inceput, fiindca tot ce venea din Uniunea Sovietica era privit cu circumspectie dupa ’89, trebuia sa fie intr-un fel sau altul propaganda proletcultista. Dar nu mai vazusem un film sovietic pana atunci, asa ca m-am dus din pura curiozitate. Dupa 3 ore am iesit electrizat, extatic, transformat. Filmul asta, si apoi intreaga opera a lui Andrei Tarkovski mi-au schimbat viata.

Mintea mea nu fusese pana atunci invatata sa se ”trezeasca” la toate nivelurile esentiale: psihologic, artistic, filosofic, spiritual. Am inceput desigur sa caut si sa vizionez toate filmele sale (Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Nostalghia,…), am procurat o traducere pirat a cartii sale ‘Sculptand in timp’ si am ajuns curand impregnat de spiritul acestui gigant al cinematografiei, mai exact al imaginii poetice in genere. Prin scrierile sale am aflat de nume ca Ingmar Bergman, Serghei Paradjanov, Robert Bresson, Kenji Mizoguchi, Luis Bunuel, Frederico Fellini, toti regizori de geniu, de care eu insa nu auzisem pana atunci. Astfel s-a deschis definitiv o noua supapa, prin care urma sa-mi iau ‘hrana’ din asa-zisul film de arta ani de-a randul de atunci. Asta a fost ‘scoala imaginii’ prin care am trecut ca autodidact, in fapt am avut un profesor grandios, de la al carui ”Stalker” (titlul rusesc al ”Calauzei”) a inceput totul.

Intelegand curand ca pentru a face film de autor azi e nevoie de un munte de noroc, bani, dar si de mare pricepere, ca nu ai de regula libertatea de a decide cum va arata filmul la final, producatorii si masinaria de piata dictand in buna masura produsul cinematografic, am hotarat, dupa cativa ani de experimentari in care am facut si putin film de scurt-metraj si documentar sa folosesc imaginea statica drept mijloc predilect de expresie. Am inceput prin a-mi lua un Nikon pe film si a colinda Vestul tarii. Prima mea serie fotografica dateaza din toamna lui 2004, are ca subiect viata fierarului rom Petru Ciurcanu si al celor doi fii ai sai, reusind s-o expun inca in acelasi an la Timisoara, iar in 2012 la Düsseldorf. Expozitia mea cea mai recenta, ”Dreamscapes” de la Gallery 52 din Berlin ii este dedicata lui Andrei Tarkovski, cu imensa recunostinta.

Cum e sa fi fotograf profesionist in Berlin, azi?

Nu cred ca ma pot numi fotograf profesionist. De fapt imi displace profund titulatura asta. E ca si cum te-ai prezenta ca medic profesionist, inginer profesionist sau presedinte profesionist. Are ceva caragialesc si ionescian totodata. Eventual simplu: fotograf. Cel mai mult imi place sa ma definesc ca artist vizual ce uzeaza de imaginea fotografica, dar nu numai. E si cea mai precisa si onesta descriere, pentru ca asta si incerc sa fac. Si uneori reusesc. Atunci cand timpul si banii mi-o permit si mai izbutesc sa imi prezint munca intr-o galerie. Inteleg desigur substratul intrebarii, fotograful ‘profesionist’ este acel prestator de servicii care la final livreaza rapid imagini de ‘calitate’ unui client. Am trecut si prin faza asta, dar de un an incoace nu ma mai intereseaza. Am lucrat o scurta vreme pentru presa germana si elvetiana, am avut printre clienti un lant de universitati private sau un institut cultural ori pur si simplu persoane particulare.

Nu ca m-as distanta intr-un arogant complex de superioritate de ‘plebea’ fotografilor, insa realitatea pietii fotografice este extrem de dura si in plin proces de transformare. Daca un fotojurnalist are sanse minime de a trai din munca sa, un fotograf de nunta sau de produs poate prospera fara un efort sau talent extraordinar. Dar si aceasta cu limite, deoarece concurenta este enorma, in special intr-o metropola ca Berlinul. Am asistat, cu disperare uneori – recunosc – la declinul preturilor oferite pentru servicii foto de la un an la altul in conditiile scumpirii traiului per ansamblu. Pana cand nu mi-am mai putut plati chiria si am iesit in strada cu o masuta incercand sa-mi vand fotografiile cu Berlinul unor turisti grabiti. Si aceasta ultima incercare de a trai exclusiv din  vanzarea de imagine a esuat, putand sa-mi permit la finele zilei eventual o cafea si un sandvich din ‘profit’, am hotarat sa schimb directia. In momentul de fata fac editare foto, print si consultanta pentru artisti cu cariera internationala, cum ar fi de pilda doamna Luzia Simons.

Sunt foarte fericit in aceasta ipostaza de ‘tehnician’ artistic, si iti imaginezi cat de usurat ca nu mai trebuie sa dau telefoane sau sa trimit pdf-uri unor potentiali clienti care sa ma instiinteze ca au doar suma X pentru jobul Y. Desigur, nu exclud posibilitatea de a fi facut ceva gresit in ‘cariera’ mea de ‘fotograf profesionist’, dar cum nuntile, botezurile si alte chermeze nu m-au atras niciodata, cred ca nu am pierdut mare lucru. Ii apreciez pe acei profesionisti ai imaginii care reusesc sa imbine cautarile lor estetice cu rigorile pietii, cum ar fi Erwin Olaf, dar mie o astfel de cale imi va ramane barata cred. Si e bine asa.

Care iti este demersul dupa ce formulezi un proiect artistic?

Cred ca demersul meu nu se deosebeste esential de cel al altor artisti vizuali. De la Andreas Feininger am invatat ca inainte de a iesi din casa cu camera in geanta  sa ma intreb ce vreau de fapt. Ce ma intereseaza, mai mult, ce ma pasioneaza si ce vreau sa aflu despre lumea asta. Si as adauga eu, ce as vrea ca Celalalt, Privitorul, sa afle despre mine. Concep fotografia ca pe un intrument de a explora realitatile, atat cele comune, vizibile de toti ochii, cat si cele interioare, onirice chiar. Dupa ce mi-am formulat in linii mari ‘interesul’ incerc sa definesc in chip ceva mai filosofic un concept, cum ar de pilda ‘situatia tinerilor fotografi veniti in ultimii ani la Berlin prin prisma existentialista’. Apoi ma documentez, atat pe internet, cat si din albumele altor creatori de imagine, citesc articole si studii, daca gasesc, vorbesc cu oameni implicati in proces. Apoi imi cumpar 5-10 filme, a caror producator si sensibilitate o decid in functie de ‘look’-ul pe care vreau sa-l dau proiectului, imi iau rucsacul cu scule din care nu lipseste un ‘full frame’ digital pentru teste si simularea rezultatului final si trag usa dupa mine.

Dupa developarea negativelor (sau a pozitivelor = diafilme), pe care o las in seama laboratorului meu preferat, scanez rapid toate imaginile, in ideea de a stabili cele top 3-5 imagini per film. Pe acestea le scanez cu un scanner high-res Hasselblad, iar fisierele brute le prelucrez amanuntit in Photoshop. Mai intai eliminarea prafului si a zgarieturilor care uneori sunt de neocolit, adaptarea temperaturii de culoare, contrast, luminozitate (doar prin Curves!) etc., in esenta cam acelasi ‘flow’ ca si in cazul raw-urilor digitale. Apoi printez imaginile favorite intr-un format relativ mic, de regula maxim A3. In felul acesta pot vedea daca am omis ceva si cum ‘da’ imaginea pe un perete de pilda. De cele mai multe ori ma intorc pe monitor si operez ultimele ajustari de finete.

Dar deseori nici astea nu sunt ultimele, in functie de formatul si finalitatea imaginilor. Ceea ce urmeaza in continuare as putea numi partea non-artistica, de promovare: contactarea de galerii, redactii sau festivaluri, eventual participarea la concursuri (in care nu ma incred definitiv, sunt vreo cateva mii si o loterie in cele din urma), cautarea de sponzori, care de cele mai multe ori sfarseste intr-un esec, nu doar la mine. Iar dupa ce am gasit un context in care sa-mi prezint proiectul incepe alt travaliu, epuizant in toate cazurile, in care se decid formatele, suportul, hartia, lumina, eventuale texte si alte accesorii. Si se imprumuta bani, de pe Visacard de pilda, in functie de posibilitati.

Ca timp, am inceput sa lucrez la ultimul meu proiect  ”Dreamscapes” in septembrie 2013, iar vernisajul a fost pe 11 aprilie a.c.  Este vorba despre o serie de imagini captate pe film instant (polaroid) in Berlin, Budapesta si Transilvania, scanate si printate pe hartii fine art, plasate in rame vechi, unele de epoca de la finele secolului 19 chiar. In conjunctie cu imaginile am scris sau citat scurte texte pe hartie manuala, care sunt menite sa densifice mesajul ciclului. Cam atat!

De ce alegi sa lucrezi pe film? Si apoi sa digitalizezi imaginea.

Din cate stiu asta e procesul si in cinematografie, daca nu s-a trecut cu totul la digital ca si unele mari studiouri americane. Dar nu acesta e motivul pentru care lucrez analog, hibrid de fapt. Ambele tehnologii, si totodata ere in istoria fotografiei sunt interesante pentru mine.  Filmul, in speta formatul mediu si mare, imi ofera in primul rand printr-o scanare high-res o rezolutie de 80-150 megapixeli, ceea ce doar cu un spate digital as putea obtine, spate pe care nu mi-l permit. Dar nici nu ma intereseaza, pentru ca filmul, cel putin peliculele de la Fujifilm si Kodak pe care le folosesc imi ofera o dinamica de tonuri si o paleta cromatica pe care nici un digital nu o poate simula. Filmul instant (in limbaj curent polaroidul)  pe de alta parte e interesant tocmai prin dinamica sa redusa, multe tonuri care ar fi captate de un negativ dispar complet aici. Asta ii confera o calitate picturala, grafica si misterioasa de cele mai multe ori.

Apanajul digital, de la scanner, calculator, Photoshop si fine art printer, e menit doar sa rafineze informatia analogica, pentru a-i spori puterea de convingere vizuala ca sa zic asa. Ca un exemplu, am la dispozitie in jur de 20 hartii din fibra naturala (bumbac, bambus si sfecla de zahar) ale firmei Hahnemühle, cu care ma pot juca in toate chipurile, schimband uneori in mod subtil expresivitatea sau chiar mesajul unei imagini. Iar timpul consumat e o fractiune din cel pe care l-as petrece in camera obscura traditionala.

La ce proiecte lucrezi si cum le vezi finalizate?

De data asta am mai multe proiecte pe rol, slava Domnului! Pe langa peisajele onirice (Dreamscapes), pe care le vreau continuate, lucrez din martie anul trecut la proiectul No regular business, o serie de portrete de ambient ale unor tineri fotografi si artisti-foto veniti din toata lumea in ultimii ani la Berlin. Seria e realizata pe format mediu 6×6 si sunt cam la jumatatea drumului, urmand ca dupa inca vreo 25 de portrete sa incerc sa public o carte, cel mai probabil in sistem ‘self-publish’. De asemenea am inceput in decembrie 2013 un proiect de fotografie documentara numit Pride and comfort, ce are ca focus locatii industriale poluate sau marcate de catastrofe din spatiul est-european. Am inceput cu Rosia Montana, Rosia Poieni, Geamana, Certej din Muntii Apuseni, si fosta mina Anina din judetul Caras-Severin. Urmeaza Baia Mare, localitatea Kolontar din Ungaria, Cernobil si alte locatii industriale din Ucraina, Rusia, Georgia si Bulgaria. Lucrand predominant iarna, termenul de finalizare e greu de prevazut, cel mai probabil 4-5 ani. Proiectul va fi totusi finalizat cand voi reusi o expozitie cu fotografii de format mare si un catalog aferent cu imagini si texte referitoare la poluarea in blocul Europei de Est. Si in cele din urma, Berlin on Adox, un ciclu de imagini de pe strazile Berlinului, in care ma intereseaza investigarea starii de agitatie, toxicitate, consumism si angoasa din capitala germana. Aici forma finala e inca deschisa. Pentru mai multe imagini din proiectele amintite puteti consulta situl meu personal www.spatariu.com