Doctor arhitect, lector la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” din Bucureşti, titular al cursului teoretic “Fotografia ca instrument de studiu şi cunoaştere în arhitectură”, simpaticul Vlad Eftenie marturiseste:

„Geometrii, lumină, umbre, arome, sunete, culori, priviri, stări, emoţii, frânturi de vorbe, trafic, aglomeraţie, linişte, un sărut furat, o îmbraţişare, prezenţe anonime, opoziţii şi contraste, surprize şi banalităţi – toate contribuie la conturarea a ceea ce numim poezia urbană, subiect intrinsec al fotografiei de stradă.”

Academia de fotografie l-a invitat la o vorba.

Simion Buia: Sunteti un fin observator al vietii fotografice romanesti. Ce vedeti?

Vlad Eftenie: Va marturisesc faptul ca din punctul de vedere al lui “fin” – sunt un observator al preocuparilor mele. Asa cum a si inceput de altfel fotografia pentru mine. Evident, este important sa cunoastem ce fac ceilalti si care “este mersul” pentru a sti cum ne inscriem fiecare in peisaj, cum arata in context ceea ce credem ca avem de oferit si cum se poate adapta in functie de modul in care acesta evolueaza. Vad o relatie din ce in ce mai prezenta intre cei care cred ca ofera informatii si cei care cred ca au nevoie de ele. Vad o crestere a numarului de scoli de fotografie care ofera iluzia invatarii fotografiei unor entuziasti care cred ca fotografia vine de undeva din afara lor. Odata inteleasa “prezumtia de sinceritate”, ma bucura entuziasmul cu care este invocata necesitatea invatarii. Un subiect care ma preocupa pentru a-l pune la dispozitia celor interesati si pentru care caut raspunsuri, alternative si variante in fiecare zi. Oamenii devin constienti de faptul ca au nevoie de un reper in drumul lor de a se perfectiona iar asta este absolut laudabil. Este evidenta eficienta si necesitatea apelarii la surse, a inscrierii intr-o comunitate cu preocupari asemanatoare. Devine posibil dialogul si aflarea unor termeni de comparatie prin implicarea insa a unui discernamant “bine temperat”. Comunitatea fotografica din Romania este tanara, dinamica, vie si intr-o permanenta cautare de repere.

SB: Multi se considera fotografi in Romania, fara sa specifice ca ar fi amatori si lipsiti de educatia necesara. E bine, e rau?

VE: Uite, inainte de toate eu refuz sa ma consider “fotograf”. Doar folosesc aparatul foto in diverse scopuri de cunoastere si atat. Parafrazandu-l pe Nichita Stanescu, cred ca exista Fotografie si mai putin fotografi. Este clar insa ca un om cu un aparat foto in mana este pentru ceilalti un fotograf. Interesant este ce-si este el lui, pentru sine. Dar cati isi sunt pentru ei si mai putin pentru ceea ce par a fi in afara lor? Nu stiu daca trebuie date nume si clasificari pentru ceea ce faci cu drag, cu pasiune. Ca mod de viata, de a-ti castiga existenta, apar desigur alte necesitati. In nomenclatorul de meserii exista pozitia de “fotograf” – asadar nu ar fi nimic ilegal sa te prezinti astfel. Pentru cine este interesat, sigur, se poate numi cum doreste. Cred ca inainte de toate trebuie facuta fotografie iar denumirile vin singure dupa aceea, uneori chiar si fara voia ta. Trebuie inteles ce este fotografia. Apoi ideal va fi inteles ce este fotograful. Intelegerea scoate din ecuatie diletantismul sau bunul plac, lasand loc evaluarii (posibil) corecte a propriei persoane, a domeniului, a relatiei cu fotografia. Dar pentru ca lucrurile sa fie intelese in adevarata lor lumina, oamenii care isi spun fotografi inainte ca aparatul sa le iasa din garantie ar trebui sa aiba o imagine corecta despre ei insisi. Se poate asta, oare?

SB: Facebook! O alta resursa de a incuraja diletantismul fotografic, prin like. Gresesc?

VE: Facebook este o platforma de comunicare, intre asa zis prieteni. Faptul ca unui prieten ii place o imagine a cuiva nu inseamna ca aceasta este neaparat o opera de arta. “Like”-ul este doar un mijloc de a incuraja comunicarea, intr-o forma desigur contemporana care ar necesita o intelegere ca fenomen. Un “like” nu transforma insa o imagine intr-o imagine buna sau si mai mult, intr-o opera de arta. Cel care si-ar construi un sistem de valori bazat exclusiv pe “like”-uri e posibil sa nu fi inteles nimic din ceea ce inseamna evaluarea imaginii sau din capacitatile sale fotografice reale. Poate fi desigur o capcana, dar in ea vor pica doar aceia care nu stiu sa faca altfel.

SB: Care ar fi pasii de urmat daca cineva doreste sa invete fotografia?

VE: Fotografia poate fi privita din doua directii, ca gest pur personal in cazul celor pasionati sau ca activitate comerciala, pentru cei care intentioneaza sa faca bani din fotografie. De aceea exista in abordarea ei – inclusiv in invatare, doua cai diferite. Pentru cei care au nevoie de o diploma, totul e simplu, e o activitate care se invata. Pentru cei pasionati, amatori entuziasti – printre care ma numar si eu, nu ar trebui sa existe invatare rationala ci cunoastere, aflare, luminare, minunare. Cand faci ceva din pasiune, descoperi singur caile de a te apropia de acel subiect. Te reprezinta si iti deschide o lume. Nimeni nu-ti poate spune cum sa faci, esti singura ta calauza si asta iti place cel mai mult si iti da aripi. Esti tu cu tine si aceasta regasire te indruma mai departe. Exista desigur comunicare, comunitate, dialog, informare si formare continua. Dar nu ai nevoie de cineva anume sa-ti spuna ce si cum sa faci. Incerc sa conving de aceasta pe cei care ma intreaba inainte de avea un aparat foto ce scoala de fotografie sa faca, crezand ca e cineva care te invata cum sa mergi sau cum sa faci poze frumoase. Ii nedumiresc atunci cand ii rog sa-mi adreseze aceeasi intrebare dupa cel putin 30000 de cadre trase dupa ureche si in necunoastere totala. Pentru ca atunci vor sti mai bine ce isi doresc, si ce le trebuie, daca le mai trebuie. Asadar, in invatarea fotografiei trebuiesc facute zeci de mii de cadre. Apoi abia apare constientizarea si necesitatea de a comunica, inscrierea intr-un gup de dialog si schimb fiind esentiala. Apoi apare intrebarea ce faci cu fotografia sau cu pasiunea ta si drumul poate capata un contur exact. Moment in care vei adresa o noua intrebare cuiva. Sau nu.

SB: Cum arata, in viziunea dumneavoastra, practica fotografica, ca forma tehnica si artistica?

VE: Trebuie sa-ti cunosti instrumentul atat de bine incat el sa devina o prelungire a simtirii, a privirii, capabil sa raspunda promt impulsului emotional de a declansa. Exersezi atat de mult incat aparatul va deveni una cu tine. Tehnic trebuie stapanit tot ceea ce tine de modul tau de lucru. Aparatul are setari, folosesti obiective, sensibilitati, detalii si chichite care te privesc si care nu te intereseaza decat pe tine. Totul pentru a putea exprima cu acuratete ceea ce simti, ceea ce vezi. Aceasta presupune ca ai ajuns la un acord si echilibru perfect intre intentie si gest, intre viziune si rezultat. Tehnica si viziunea artistica se ingemaneaza perfect pentru a exprima concomitent si complementar atat ceea ce este obiectiv, “masurabil” cat si ceea ce este subiectiv, “nemasurabil”. Toate acestea – desigur, in cazul ideal, normal insa pentru un fotograf care isi stapaneste aparatul si propria persoana. Trebuie lucrat intens, mult, fara limite pentru a-ti afla propriile limitari in incercarea de a le depasi.

SB: As dori, implicit, sa aflu parerea dumneavoastra cu privire la etica fotografului?

VE: Fotograful trebuie, cred eu, sa fie inainte de toate un observator sensibil. Sa nu “deranjeze” lumea dimprejurul sau. Sa respecte subiectul asa cum isi respecta fotografia sau pe el insusi, sa-I respecte pe ceilalti fotografi. Sa stie cand sa declanseze si cand sa renunte in egala masura, sa nu-si supuna subiectul ci sa dialogheze intr-un gest firesc, egal sau supus chiar subiectului. Sa nu inceteze sa se minuneze, sa fie curios peste masura si sa se poata transforma in orice isi doreste el atunci cand are aparatul in mana. Sa uite de sine insusi si de propriile nevoi in cautarea subiectului. Chiar sa poata sa devina invizibil. Sa stie sa fie la locul potrivit in momentul potrivit facand ceea ce trebuie desi cauta ceea ce nu stie cum arata si unde se poate gasi. Sa arate ceea ce nu se vede, sa-i ajute pe ceilalti sa vada ceea ce nu au ragaz sau posibilitati sa o faca. Sa devina un medium inte vizibil si intuit, intre concret si imaginar, intre sine si lumea exterioara, intre alb si negru.

SB: Fotografia este considerata, in Europa care incepe de la Budapesta spre Vest, o meserie. In Germania te poti numi fotograf doar dupa ce ai absolvit o scoala de tehnica si optica fotografica (vezi aici lista: http://www.foto-studium.de/nc/studiengaenge.html) si ai sustinut cu success un examen nu numai la Universitatea respectiva, ci si la Handwerkskammer (sursa: http://www.fotorecht.de/publikationen/meister.html). In Ro. e diferit, putand sa se autoconsidere oricine fotograf doar pentru ca si-a cumparat un DSLR. E bine?

VE: In peisajul romanesc lucrurile stau inca intr-o forma care abia capata contur in ceea ce priveste constientizarea rolului fotografului cu diploma. Numeroase scoli de fotografie ofera atestate de formare profesionala. In acelasi timp numerosi anonimi fara pregatire fac bani din diverse actvitati de profil sau de weekend. Si asta poate fi foarte bine daca situatiile sunt speculate astfel incat sa apara oameni care sa-si afle afinitati, din situatii neprevazute. Stiu oameni care nu au pus mana pe un aparat niciodata si cand au facut-o au nascut minuni. Atunci au fost sfatuiti sa continue. Tema cu mersul la scoala pentru a te forma tine evident de un mediu in care invatarea face parte dintr-un peisaj normal. Si poate mai ales a nu-ti “fura caciula”, cum se spune. Dupa cum am spus, mersul la scoala pentru a deveni fotograf profesionist este ceva normal. Si daca prin absurd oricine se poate considera fotograf doar pentru ca detine un aparat, nu la fel stau lucrurile atunci cand un client triaza si selecteaza o oferta pentru un job. In care ce ai facut pana atunci este esential si face diferenta. Si daca ai si un atestat sau diploma e la fel de important. Lucrurile cred eu tind sa se aseze pe un fagas normal, in timp.

SB: Cum va explicati lipsa cartilor si a revistelor cu profil fotografic in Ro?

VE: Am observat ca in ultima vreme, as zice ultimii 2 ani, prezenta publicatiilor in standul de carti cu profil fotografic din librarii a devenit mai consistenta. Fie prin publicatii cu autori romani, fie prin traduceri, fie prin import de carte. Probabil si cererea a crescut, un efect al faptului ca oamenii constientizeaza necesitatea de a se informa corect. Este adevarat ca biblioteca mea se bazeaza pe cautari de carti pe site-uri de specialitate, neputandu-ma baza in cercetarile mele teoretice doar pe ceea ce se gaseste in librariile noastre. A crescut interesul publicatiilor – atat tiparite cat si cele online de a promova fotografi romani, site-urile de specialitate gazduiesc articole tematice consistente, providerii de marci fotografice se preocupa si ei intens si cu efecte extrem de benefice in popularizarea tehnicilor si teoriei fotografice prin workshopuri si materiale de sinteza on-line. Fotografia ajunge asadar la cei interesati prin mijloace multiple ceea ce nu poate fi decat foarte util intr-o lume fotografica aflata, asa cum am mai spus, intr-o faza inca incipienta a devenirii sale.